irelevant

Irelevant,

nu-i poezie.

Şi astfel o să fie

Cuvinte-n pălărie,

într-o noapte târzie,

melancolie

axă

Pe-o axă aş vrea

să navighez

În linii moi de AB4

Şi să nu uit

Cum m-a marcat

 un X.

Să-mi fie scris 

negru pe alb

tot ce-a durut

şi a trecut

tot ce-am visat 

intersectat.

Şi să nu-mi pese

1, 2

de "a" şi "b"

pe-alocuri goi.

Din punctul 0 

am plecat

spre "n" situatii

în neant.

aş vrea...

E frig.

Dar nu-ndeajuns de frig

încât să nu mai simt

privirile ascunse

a unor oameni îngheţaţi
de timp şi de probleme.

Aş vrea să pot zbura
şi să-i învăţ pe alţii
că fericirea încă naşte
copii din flori uscate.

să pot să le transmit
oceanul meu de gânduri
şi poate or să creadă
c-au devenit nebuni.

să pot să-ngeţ mereu
un zâmbet pe obraz
şi să rămână anonim,
poate pseudonim

să pot să-nfrunt în locul lor
în bătalii obsure
tot ce va naşte mai târziu
un monstru şi mai mare

să pot să-mpart pământul
în patru emisfere
şi să le dau şi cheia
uitarii-n adevar,

dar am uitat că eu,
...

eu am uitat să tac.

sfarşit

Ce mai contează acum,

când lumea mea 

deja sfârşită

se mai sfârşeşte într-un sfârşit?

Poate că şi sfârşitul

s-a sfârşit şi el săracul,

într-un alt sfârşit.

Ce noroc că s-a ajuns aici

o să sfârşim la infinit.

Vom continua să ne sfârşim,

până sfârşim în început.

toamnă Cri

Te-am căutat în mii de fapte

Şi gânduri şi cuvinte,

Cu oameni mari şi mici

Şi te-am uitat în paturi de cuvinte,

dar am ştiut că nu-i momentul

Să te mai ţin în inimi frânte.

Aşa că am ales neantul

Sa-mi fie singur sprijin

Printre copaci şi frunz' uscate

De toamnă şi de oameni.

Atunci mi-am amintit de mine

Cu monştrii mei de-o viaţă,

Că nu vor dispărea vreodată

Fără cuvânt şi faptă.

A apărut o Ea, un înger pur

Cu miere şi venin  

Care-a văzut printre copaci

armata de arici

Şi a sperat în ei,

Dar nimeni n-a văzut

şi nici nu cred că stie

că eu m-am cunoscut

şi m-am pierdut cu ea.
 

sicriu la timp trecut

Am dormit, poate

O mie de ani.

E noapte

În timpul şters de ploi.

Am îngropat şi visele, 

Dar sicriele

N-au murit,

Sunt vii

Şi deşi n-ar trebui

Sunt şi moarte

în noapte.

Nu vreau să le

dezgrop acum,

pentru că sunt scrum,

Au ars din temelii

Pentru tine,

pentru mine

pentru toţi

ca tine şi ca mine

Şi au născut din scrumul lor

Idei divine în cuvinte puţine.

Sau poate au murit pe veci

Şi n-a rămas decât uitarea,

Un fel de amintire,

poate dezamăgire,

puţina melancolie,

un soi de vrăjitorie.

Dar ştii că nu va ţine,

Vei ramane tu

cu tine.

Îngropat într-un sicriu

al minţii,

 tu cu tine...

Va fi alb şi cam difuz,

Luminat în linii moarte,

Cu iubirea şi cu ura

Şi cu tot ce-a fost cândva
şi nu uita
 că nimic nu v-a schimba

Purtarea ta

în lumea mea...

 

e iarnă

Şiroaie de noroi

S-au contopit în ochiul mort

Pentru ca ai venit pe-ascuns

În gândul putred de nesomn

Şi că ai stat ne-ntors

 în grija ta primară

Când chiar credeai

Că e primăvară.

cuţitul

Ascult liniştea!

Mă-ntrec pană la apus

Pentru că m-am scurs

de ganduri şi iluzii.

Înec tot ce-a rămas în mare

Pentru că şi zarea

Cu roşul sângeriu

A murit la 7,

dar era târziu

şi-un pic cafeniu.

Am uitat să mor...

Pulsul mă încearcă

Am uitat sa zbor...

Mintea-mi stă în cale

Am uitat să uit...

Clipele-n minut.

Şi într-un final

Cu un 'mic' cuţit

Mi-am trăit şi moartea

şi învaţ să zbor.

tranziţie

M-am intoxicat cu mine,

M-am stors demult de viaţă.

E frig, dar nu e iarnă...

Mi-adun cu greu ideea

Şi sper ca n-o să vezi vreodată

Ce zace într-un om

Care-a murit demult...

pe urmele tale

m-am sinucis de-atâtea ori

încât nimic nu mă mai doare

şi a plouat atâtea nopţi

că norii s-au uscat în zori.

treceam pe lângă lumi uitate

şi mă vedeam pe mine

cu moartea-n pasul meu

în fiecare dintre noi,

dar n-am schiţat nimic

ştiam că mă veghea

şi din adins
 mâna i-am cuprins

iar ea mi-a zis: 

nu-i timpul tău acum

i-am luat cuţitul

spiritul mi l-am ucis

ca să îi fac în ciuda

dar am ajuns să rătăcesc

prin lumi cu oameni morţi,

la fel ca mine şi ca tine

copilul trist din tine

Moartă şi goală

lângă pat îmi ridic

o mie de ziduri

pentru o mie de ani

ce vor veni

relativ
 îmi vor părea 

doar 20

înghit tăcerea

o diger cu lacrimi

şi arunc şi cheia

peste ziduri groase

şi aştept uimirea

dar s-aşterne groaza

peste ochiul nins

şi copilul trist

din tine
.........

praf

Vreau să mă-nec în praf

să mor,
ameţită de oameni,

de lucruri şi idei

parfumuri şi chei

În haos să pier 

să mă nasc din nou

pământ nou.

să văd printre lei

amorul din ei

căzut printre legi

canoane şi reci

Te-ndoi uşor cu gandul

absorb în mine praf

şi-ncep să uit

cum s-a sfârşit 

trecutul

te ignor cu pasul

conectată la o altă viaţă

prin fire respir

praful din tine,

pământ

pentru un vis

Am văzut cum lumea se împute

Am rămas doar noi,

Noi cei cu-n vis.

Un vis uitat ca meşteşug

Pierdut în inimi şi în oameni,

Visat în pagini tipărite

Cu sânge roşu-n picuri fine.

Şi te întrebi de ce e lumea 

atât de rea şi de haină

încât s-aleagă să te scurgi,

încet să mori pan' la extaz

Şi să le simţi veninul pe obraz

Când vezi prea bine, uşor te ofileşti,

Iar seva ta de sânge pur

Se scurge-ncet cu timpul, pas

N-ai să-nţelegi de ce mă zbat

N-ai să-nţelegi de ce aleg concav

N-ai să-nţelegi de ce mă-mbăt

Cu oameni şi idei

Cu timpul tău de chei

Cu pasul tau greoi

Voi continua să mă preling

Voi continua să ma usuc treptat

Voi continua chiar să ucid

Pentru un vis ce nu e stins

conştiinţa

Am ales să te ucid

Cu mâinile goale

pentru că doare

prea tare neputinţa.

eşti pretutindeni

şi totuşi nicăieri.

mă urmăreşti zi şi noapte

şi-mi dai speranţe uitate.

te naşti din nimic pentru că exişti

eşti doar o umbra în mintea mea

nemurirea îţi dă putere

să mă slăbeşti şi să mă-ngropi.

aştept o zi când tu vei fi

nimic mai mult sau mai puţin

decât nimic

în eternitate

M-am stins în noroi

Pentru că era uşor

Iar printr-un convoi

De oameni rătăciţi

M-am născut în voi

Te-am visat apoi

Alergai spre nori

Şi pluteai în zori

Nu ştiam că marea

Mă va înghiţi

dar priveam spre soare

te vedeam în cercuri

şi lumini difuze

şi credeam că ploaia

mă va ajuta

dar era tot mare

ca şi marea mea

şi dintr-un abis 

de ganduri îngropate

m-am născut din nou

în eternitate

zgomote

Zgomotele mele

sunt ca nişte iele

adieri de vânt

legate-n cuvânt

 purtate în gând

vândute pe rand

cu litere grele

compuse în piele

de mâinile mele

limitare

Dar vreau să văd

Şi să ating

Puterile nescrise
...

visându-mă

Te-am urmat aseară

Într-un vis de vară

Aşa, într-o doară,

Ca să nu pară

Că te văd impară

Şi ca să nu doară

M-am trezit primară

Cam ca într-o gară

murdară

barca

Un drum nestins,

O barcă-n apus

Vâsleşte să mă găseşti

Tu drum închis.

Deschide-ţi ochii

Şi vezi că n-ai pierdut

Cărarea spre tine

Şi-n răsărit de soare

Priveşte spre mine

Şi râzi că nu mai ştii

Cum a-nceput

Şi râzi şi plângi

Că tu ai fost

Dar nu mai eşti

Cel ce credeai a fi că eşti

in memoriam

Regret acum că nu ai fost

O rază de lumină

Şi văd cum pierd

Şi cum se sting

Ploile-n ţărână

În întunericul meu negru

Văzut-am alb de umbră

Şi din nimicul meu ţi-am dat

Un veac ca să-ţi ajungă

Dar tu negai a amăgire

Prin fire de iubire

Atât de mici şi de subţiri

C-au trebuit să-nvie

nimic

Nimicul nu-i ceva

Nu-i doar un lucru

Sau o stea.

E tot şi nu-i nimic

Eşti tu şi mai presus

Nimicul e ceva

Ce naşte altceva

distins

Cu suflet stins

Tu te-ai aprins

împins

Te credeai învins, 

De propriul vis

cuprins

În gânduri prins

Cu plânsul

stins

Te ştiu

Din adins

distins

linişte

Când toţi vor adormi

Atunci voi fi doar eu

Şi voi muşca subit

Din realitatea grea,

voi fi doar eu cu ea

În noapte va păşi

Cu pasul ei de timpi

Şi-mi va da curaj

Să văd în piese noi

Acele lucruri vechi

Pe care le adorm 

în subconştient

culoarea ta

Îmi iau un gând

Ca să îmbrac 

Culoarea în opac

Întinde mana ta

Şi în orbire 

Ne aruncăm în ea.

Cu ea te poţi vedea,

culoarea ta,

Care te vrea

Destăinuit în ea.

Migrează către ea

Dă-i toată averea ta

De gânduri şi idei

minciuni şi blasfemii

pentru că ştii

că nu poţi minţi

când ea,

ea... e culoarea ta

joi plus doi

Noi amândoi

Am deschis în noi

Două drumuri noi

Pentru că voi

Nu ne-aţi vrut pe noi

Şi poate că joi

Are-n calcul doi

Nu doar minus noi

Şi vă-ntreb pe voi

Cât fac joi plus doi?

culoarea mea

Ai ascuns culoarea

Mi-ai dat doar 

Alb şi negru

Eu le-am amestecat

Şi am făcut

Un gri de viaţă

Pe care-l port mereu.

Sunt alb şi negru

Combinaţi sau despărţiţi.

Asta sunt doar până când

Voi visa un

Gri color si negrul alb

Şi-atunci voi deveni 

tot eu

Cu gri color şi negru alb

Cu umbre vechi de 

gri şi alb

Voi plânge peste negru

Până când dispare

Sau până când apare

Un gri purtat cu gri

Amestecaţi în alb

Şi nu va fi decât

Culoarea mea

somn

Murmur de somn adânc

Visezi, dar visul tău e treaz

Şi vezi cum tot în jur dispare

Tresare dintre gene

Un gând de necuprins

Şi pleci, şi uiţi şi-ncerci să treci

Peste poteci pătate

De gânduri şi iluzii

Şi-ai vrea s-ajungi în utopii

Dar cum, când mintea-ţi stă in cale?

pe tine

Cu gânduri pline

Şi nevoi divine

Te adun în rime,

Pe tine...

bacovia 131

Plumb de gânduri

Tresar în rânduri

Ecouri

Visam în carouri

Uitate in gări

Cavouri

rece

Mort şi viu

Noapte sau zi

Cu somnul tău din vene

Pe care adesea 

Îl numesti viaţă...

Te iert că ai uitat

Viaţa din noapte

Şi mai ales din moarte

resturi

Văd cum aduni

Resturi în tine

Netrebnice cu mine

Se joacă pe rând

Şi tu te grăbeşti

Să alegi dintre vise

Desprinse din resturi

Cuprinse de gesturi

De pulsuri, de gusturi

Şi rime în versuri

tu

Şi caut să sting

Dureri ce-au apus

Întuneric nestins

Pe-un pat aprins

alb şi negru

Un orb ce tace din priviri

Şi-ntrebi, dar nu te-auzi.

În linişte, zgomote privesc

Şi totu-i alb si negru.

Cum oare crezi că tu

Vei fi un orb ce-aude

Zgomote albe si negre?

ţigara

O săruţi de-atâtea ori

Ea tace, şi-n tăcere

Se-afundă-ncet, pe lângă tine

Ea o stafie parcă-ţi pare.

Te-alină blând cu gustul ei

Un gust amar de dulce

Te poartă-n gând uitat

De mii şi mii de fapte

Şi de nimicuri importante.

Trezit din fum îţi aminteşti

Cum tu te otrăvesti

tăciune

Dezamăgită de lume

Mă plimb printre turme

Şi văd cum dispune

În rânduri nocturne

Un gând ce apune

Pe-ale lui urme

Nebune

Un ochi de cărbune

Se plimbă pe dune

În vise diurne

Şi vede în lume

Oceanul compune

Şi-şi spune pe nume:

Tăciune

rămas bun

Pe-o pânza albă

Am ales

Sa te pictez

De-acum în gri
În linii vii şi umbre reci

În spaţii mici, mizantropii

Ca să nu ştii,

Solitar

Cum să mai vii

iluzia

Pe veci, în reci scântei

Te-adun

Şi treci în gri amurg

Te-ngân

Şi pici în gânduri, trist

Te-nfrunt

Şi nici că ai să vezi

Un drum, 

Căci totu-i fum.

cerc

Din cianură te-ai născut

Cu chip de om amestecat

Un gri al vieţii ţi-ai purtat

Pe dos, cu negru ambalat

În timp vei deveni un soare

Pentr-un moment şi un strain

Ce va dura cam cât o mare, cât un ocean

Sau poate moare...

regăsire

Şi ştiu că te-ai pierdut în tine

Adu-ţi aminte în revers

Şi-ntoarce-te la primul vers

agonie

Răstignit stai şi priveşti

La lumea cum se-neacă

Şi-ai vrea să schimbi cam tot la ea,

Dar rănile te-ncearcă.

Uimit de-atâta nebunie

Şi de melancolie

Te-nvarţi în cercul tău rotund

Şi pieri în nebunie.

necuvinte

Cuvinte dor

Cuvinte mor

Cuvinte plâng şi râd.

În miez de noapte

Ascult şi înteleg

Cuvinte.

Alerg spre tot

Şi spre nimic

În van să te găsesc

Şi aleg să îţi vorbesc

Cuvinte de dor, 

Dar tu visezi

Cuvinte ce mor.